M-am simțit un “outsider”, al grupurilor mari, “foarte multi ani.
Nu mă mulțumeam cu prietenii de duzină. De multe ori, mai ales în perioada gimnaziu-liceu, mă uimeam prin “flerul” pe care îl aveam în a citi intențiile celorlalți, oricât de bine mascate ar fi fost ele.
🔝Rata de succes, era atât de ridicată, că devenisem un fel de Mama Omida, în ochii celorlalți. Poreclă căpătată și pentru ghicirea cu exactitate a notelor pe care colegii urmau să le ia la lucrări, sau teze.
Ajunsesem să mă sperii de capacitatea asta “paranormală”.
Ulterior am concluzionat că era doar o bună evaluare și interpretare a datelor pe care le aveam despre capacitatea fiecăruia. Pfiu!
În liceu, la început de a-9-a eram complet străină de toți și toate. Nu ieșeam să fumez și rămâneam în bancă în pauze. Din când în când, cineva se mai interesa de ” boboaca aia înaltă și arogantă, care își flutură părul ca-n telenovele”. Așa mai venea cate un coleg la mine, sa-mi aducă vestea că nu-s invizibilă, chiar dacă eu fix așa voiam să fiu. 🫥
Multă vreme, am vorbit absolut singura la telefon…cu mine. O ciudată, știu! După terminarea orelor, îmi povesteam cu telefonul la ureche, ce am făcut la școală, cum mă simt, îmi puneam întrebări și răspundeam.
Am înțeles, târziu, că fără să vreau, găsisem o formă de terapie, care avea să îmi mai folosească la un moment dat.
Mi-a fost mult timp rușine de asta. Acum o povestesc cu lacrimi în ochi și atâta iubire pentru omulețul ce-am fost.
În liceu, am renunțat la toate criteriile mele aspre de selecție. Mă săturasem sa vorbesc cu mine la telefon.
Dezamăgirile specifice vârstei și perioadei, aveau un farmec aparte. Erau anticipate, însă trăite ca și cum nu ar fi fost. Și asta sună ciudat!
Începusem să ies din minte și să intru și în suflet. Fix în sufletul pe care îl protejam cu atâta îndârjire de aproape o viață de adolescent.
Știam că-i al naibii de sensibil și că se rupe ușor.
Mi-a plăcut să las sufletul liber, dar am tras, nu glumă. Mă păcăleam că “e oameni și ei, așa ca și mine”.
Eu, loială ca un câine de paza și secretoasă ca agenții federali. Ei? Normali. Eu? Din nou, anormală. 🙃
La sfârșit de liceu, eram absolut convinsă că e total greșit cum sunt. La naiba cu atâtea valori, principii și pretenții!!!!!
Cum ar fi: să nu mi te adresezi cu ” FA” , sa nu mă înjuri, să nu minți despre mine și să nu mă consideri “servitoarea ta”.
La vremea aia, erau chestii greu de asumat dacă voiai să fii în gașca popularilor.
Am supraviețuit, printre populari, rămânând Oana. Ce chestie!
Cred că nu m-am dezis niciodată de setările din fabrică. Alea sălbatice de vrăjitoare bună și de Mama Omida. 😈
Lasă prăjelile, pardon, vrăjelile! 😁
Încă iubești, nemăsurat, încă te încrezi, cu tot sufletul, încă ții secretele altora, și pe-ale tale, încă asculți cu toate urechile, încă ești, la distanță mică, de toți care au nevoie.
Ai reușit! Zic eu!
