Am făcut casă, mulți ani, cu o critică excesivă la adresa mea 🥀, cu permanenta senzație că nu sunt îndeajuns de bună, îndeajuns de harnică, îndeajuns de… (completează tu cu orice îți trece prin minte și sunt sigură că se va potrivi).
Oglinda prin care m-am uitat la mine multă vreme era una murdară și distrusă de toate cele trăite și simțite — ale mele și nu doar ale mele. 🪞⚡Multă vreme am lasat-o acoperita si m-am înstrăinat de tot ceea ce oglindea. În toată negarea asta, m-am rătăcit și am uitat de mine 🛤️, devenindu-mi străină și purtând ani de zile povara — sau, cu înțelegerea de acum, lecția — unei depresii severe. 🌧️
Pare ciudat să spun asta, dar am început să mă simt mai bine atunci când, fără să mai încerc să le șterg, să le acopăr, să le neg, m-am apropiat suficient de toate aceste defecte ale ei, care mă speriau… și am dorit să le văd și să le înțeleg sensul. 🫶
Am înțeles, puțin câte puțin, că frumusețea iubirii și acceptării de sine nu presupune o oglindă curată, neatinsă și fără urme. ✨Valoarea ei, în timp, se construiește din toată uzura pe care o poartă — și care, nu doar că îi alcătuiește istoria, îi conferă valoarea. 📖
Am contopit și integrat cu ochii, mintea și sufletul toate părțile ei — cele uzate și cele neatinse — și am ajuns mai aproape de mine decât am fost vreodată. 🤍🌱
Uneori o mai acopăr, în zile și perioade despre care știu că o vor mai scrijeli… dar n-o mai las ascunsă pentru mult timp. Mă reîntorc la ea și mă privesc cu sufletul deschis, ca să aflu cine mai sunt, DIN NOU. 🔄💫
Pentru noi, 💜
